Filozofia mea

Când apar întrebările existenţiale, fie căutăm să le răspundem, fie alegem să trăim permanent în teamă, trăgând o cortină în faţa propriilor ochi şi încercând să nu mai vedem lucrurile importante. Când există întrebări, singura atitudine constructivă este să le exprimăm. Când Socrate spunea: "Ştiu doar că nu ştiu nimic", nu o spunea fiindcă se mulţumea cu a nu şti nimic. O afirma drept recunoaştere a ceea ce nu ştim şi, în acelaşi timp, drept punct de pornire: "Vreau să ştiu mai mult, pentru că am nevoie de mai mult". Deşi au trecut atâtea veacuri de atunci, fiinţa umană îşi repetă aceleaşi întrebări. Şi e suficient să simţim nevoia de a găsi răspunsuri pentru ca filosofia să fie din nou utilă, practică şi necesară. Filosofia este marea educatoare, cea care ne învaţă să trăim. Cea mai dificilă disciplină, a şti cum să trăieşti, nu mai este predată astăzi aproape de nimeni. Nu vom deveni mari înţelepţi datorită filosofiei, dar cel puţin vom avea mai puţine temeri, mai puţine îndoieli decât înainte; nu vom ajunge la marele Adevăr, dar vom cuceri treptat anumite certitudini. A ne întreba "cine sunt", "care este vocaţia mea", "pentru ce exist", "de unde vin şi încotro mă îndrept" reprezintă o modalitate prin care putem învăţa să trăim; arta de a trăi constă în a răspunde zi de zi la aceste întrebări, a înţelege de ce suferim şi de ce există durere. Filosofii orientali din cele mai vechi timpuri, atât de vechi, încât uneori nici nu ştim exact în ce perioadă să-i încadrăm, spuneau că durerea este vehiculul conştiinţei.